Il admir, il ador, il venerez…si ce alte superlative mai gasiti de la verbul “ a placea”. Si asta pentru ca am avut ocazia sa-i cunosc atat din carti, filme, carti de istorie,etc (Shogun-ul este singura carte voluminoasa pe care am citit-o de 2 ori) dar si ca indivizi- dezbracati de uniforma colectiva, avand ocazia sa locuiesc printre ei aproximativ 2 luni.
Osaka este orasul care m-a adoptat pe perioada mentionata. Nu pot spune ca ma atragea in mod deosebit pitorescul orasului pentru ca let’ s face it, ce poate fi atat de superb sa vezi la dreapta fier, la stanga sticla, in fata Toyota si in spate beton!, o intreaga industrie deci, DAAR era o industrie care nu-mi deranja ochiul multumit fiind, ca nu vedea gri sau cenusiu cum vedea la noi. La ei fier-betoanele sunt colorate, si atractive, si dragalasheee. La ei industria este Hello Kitty! Ca sa nu mai vorbesc despre organizare si curatenie pana la ultimul fir de par.
In fine dar sa revenim la brasoveanca pierduta in zarea nipona. Ca in orice tara straina in care ajungi, ma simteam si eu la inceput stinghera, nu reuseam sa-mi gasesc locul , nu reuseam sa le inteleg limba (ma puteti condamna?! :P) refuzau sa invete / sa vorbeasca limba engleza si vrand nevrand eram nevoita fie sa dau din maini si din cap pana nu mai puteam fie sa incep sa ma alatur intrutotul multimii nipone. Si am inceput. Treptat am ajuns sa ma imbrac ca ei, sa am gesturile lor (au un miliard de reguli in ceea ce priveste mimica si gesturile), sa mananc ca ei, sa gandesc ca ei. Ceea ce pe de-o parte devenea periculos). 
Ajunsesem sa dau si eu intruna din cap (aprobatul des din cap cand vorbesti cu cineva este cel mai de pret semn ca iti asculti interlocutorul si ca-i respecti discursul) , sa plec capul rusinata la orice privire straina asupra-mi, ca sa nu zic ca nu mai radeam niciodata decat cu mana la gura. Obiectele le ofeream tot timpul cu doua maini (cel mai josnic gest este sa oferi unui interlocutor un obiect doar cu o mana!) , cand dadeam noroc (Campai!) trebuia sa ma asigur ca nu am paharul deasupra sau nici macar egal cu al interlocutorilor mei, in cazul in care erau mai mari ca varsta sau ca rang decat mine). Am invatat ce inseamna cu adevarat respectul pentru cel din jur, am invatat sa ma resemnez usor atunci cand ma confrunt cu o problema grava, (Shoganai – Asta’i viata!- este cea mai des intalnita expresie folosita de japonezi in momentul in care au de’a face cu un necaz ), am invatat sa –mi apar onoarea dar si sa plec capul cand e nevoie.
Pentru ca in final, dupa perioada scursa, sa ajung sa nu-mi mai doresc sa ajung acasa la ai mei, la familia mea, la poporul meu..urat si nepatriotic sentiment totusi!Si pentru asta, orice veste proasta in ceea ce-i priveste o simt ca pe un cutit in inima. Vestea cu tsunami-ul din 11 martie mi-a provocat o durere enorma si ma intristez si acum cand mai primesc imagini sugestive pe mail de la diverse cunostinte (de ce nabii mi le-or trimite toti mie??!!) Oricum am ferma convingere ca se vor pune repede pe picioare si vor reinflori , stiti voi ca pasarea Phoenix din propria-i cenusa, numai sa tina putin si Natura cu ei si sa-i mai slabeasca putin macar pentru o perioada!!!
Nihongin ganbate kudasai, onegai itashimasu!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu